Inocenta

O,Blanca,cea fara de pata! Cat esti tu de superioara, Parca mult prea adevarata In a noastre vise goale. Tot pacatul tau,o,Blanca, E curat izvor de soare; Ispititor demon de floare, Pura intru toate. Pentru tine,sfanta Blanca, Zamislit-am vesnicia Si a tale buze calde Cerni-vor insasi bucuria. A tale vorbe,Pretioaso, Suntem dependenti de ele; Esti sculptura misterioasa, Cea-nteleapta intre stele. Ai dreapta lumina,trista Blanca Sa te urci pe-al lumii zambet Si cu trupul alb,si fina Sa ne pictezi pe toti in suflet. Nu-i amor,frumoasa Blanca, E-imn de prietenie lirica. Hai sa fumam mai bine o tigara Si sa mai bem o cana aristocratica...

Singura

E primavara.

Peste tot porumbei umani se tin de manuta si se pupa.Peste tot porumbei mai putin umani se caca pe nasul nostru si falfaie fericiti din aripi.Peste tot soarele ma urmareste si nu pot scapa.Si imi coloreaza fata,iar eu incep sa ma intristez.Mi-aduc aminte de tine,tu,cel irezistibil.Cand te-am vazut intaia oara erai stralucitor ca o raza de intuneric.Zambetul tau m-a facut sa stiu ce inseamna sa fiu intreaga.Langa tine am fost in Nirvana.Au trecut ani.Dar eu inca pot sa schitez vocea ta suava si senzuala,ca o vioara care iti mangaie spiritul.Si amintirea ochilor tai inca ma mai face sa plang de frumusete.Iar chipul tau in oglinda dorintei ma impurpureste si ma parfumeaza cu fericire.Si ma face sa debitez iarasi prostii iubete.

Dar sunt singura si nu stiu daca vreodata am sa mai cunosc perfectiunea pe care o vedeam in tine.Amagiri si oarba naivitate...

Scriu toate astea cu o pasiune nemarginita,dar cand privesc la randurile scrise nu vad decat o alta lamentatie banala despre dragoste,din acelea pe care le vezi tot timpul si le auzi mereu.Caci oricat as vrea de mult sa fiu diferita,iubirea ma fura ca pe oricare alta.Ma chinuie,ma tortureaza si nu pot sa nu iubesc iubirea tocmai pentru ca imi aduce durere.Si caut mereu durerea,cum facem toti,fara sa intelegem.

Stau singura acasa,singura pe strada,singura in lume,si ma gandesc ce-ar fi fost daca nu as fi singura,si cad in depresii.Si nu e nimic original in asta.

Uneori simt ca e totul amagire si ca ar trebui sa iau indoiala ca pe un pumnal si sa-l implant in mine.Cand am sa fiu ranit,atunci poate am sa spun adevarul.(Peter Ackroyd-Documentele lui Platon)

Radiera din penar

Patineaza in sertar;

Sterge-ncet cate-o zambire

Din ale vietii mele fire

Ninge-n casa mea cu urme

Albe,dese si murdare

Si pe parul meu se pune

Cate-o carte

Sufla Dumnezeu foita

Cea cu preagresita lume

Si pe noi tot pica lita,

Pilitura fara nume

Trec precauta randul

Si m-asez si eu pe var

Stau si astept sa-mi stearga gandul

Radiera din penar...

Si atunci am tacut ca sa pot sa par mai dura.Si tu ai venit langa mine si m-ai imbratisat.Am facut greseala sa te lovesc si tu te-ai chircit si te-ai evaporat.Nu stiu unde sa te caut.De zile intregi vandrocesc pe strazile colorate privindu-mi umbra inexistenta si decolorata,reflectata in zidurile mate.Lumea asta ma aspira incet,odata cu perdelele,pe geam afara.Si eu oriunde-as fi sunt inauntru.In tine.Neinsemnata.Caci lacrimile mele plutesc in jurul tau rotindu-se ca sa nu ne zdrobim,iar eu stralucesc doar cat timp tu ma incalzesti.

Astrul meu.

NemortuS

Zbiara.Trebuie sa zbieri,altfel te vor auzi cu totii.Deschide ochii,altfel vei parea treaz.Inspira.Arzi.Zambeste si scurge-te teatral pe venele Mamei Nimic,altfel vei fi Totul.Nu simti.Doar creeaza.

In mana ta trece curata planeta si te ingheata.Nu te misca,caci vei parea nemiscat.Nu voii,doar memoreaza vedenia austera.Lasa astenia sa te inalte si sa te mantuiasca intru superbitate.Inchide.Inchide telefonul,n-auzi?Stii.Taci dreq.Nu sta si nu promite.Nu fi sincer,nu mai mustaci si nu iubi.Nu privi muzica mea.Nu gusta matasea de trister.Nu asculta rosul inimilor moarte in cafea.Inchide ochii.Lasa-ne in pace.TU esti NU.SI asta vei fi pana la sfarsitul mortii tale.

Acum plangi.

Ma uit in oglinda.Fata dulce si finuta de acolo imi zambeste calda.Candva o cunosteam,dar acum o vad si ma cutremur sa imi dau seama cat de mult te joaca aparentele.Ea nu e deloc eu,e doar un invelis alb cu dungi fosforescente reflectat unui punct negru,neinsemnat.Ochii ii lucesc.Parca a venit de pe luna.O intreb:"Cum era acolo?"Ea imi zice:"Trebuie sa recunosc ca pe langa trece Pamantul." Si cata dreptate are aceasta fiinta denivelata...ar trebui sa vad si eu,nu sa visez doar lumea ochilor tai,absurda si intunecata,tandra ca insusi moartea...sunt in viata.Ma intorc catre ea. -Nu-i asa?

Pivnita dramei totale (memoriile unei ture cu matura)

Doi gandaci se plimbau pe casa scarilor.La un moment dat o umbra imensa ii acopera.Bubuituri mate si seci coboara catre ei.Se infatiseaza la colt de scara silueta imensa,neagra,a Fetei Prafuite. -Aaaaaaa!! -Aaaaaaa!! Gandacii fug pe unde apuca. Fata Prafuita le arunca o privire dezinteresata,aproape cu drag(ce inselator!)si isi vede de drum. "Azi nu fac curatenie." In jurul tevei de apa,familia Gandacilor discuta aprins: -Nu te duci niciunde!Vrei sa pieri?Nu vezi ca fratele tau a plecat acum o luna si nu s-a mai intors?! -Nu s-a intors pentru ca sta la caldurica si papa bunatati si e prea egoist ca sa ne aduca si noua! -De unde stii tu? -Am sa-ti demonstrez!Nu exista nicio fata prafuita!E doar o legenda! -Dar fiule... -Ma duc. Gandacel crescuse acum.Intotdeauna visase sa iasa si sa caute mitul care ii facea pe atatia sa se fluture de teama.Lui nu-i era frica. Precaut,dar entuziast,se strecura pe sub usa imensa a pivnitei si sui.Cand mai avea doua trepte,il zari pe fratele sau mai mare.Era strivit. -Frate!Vin acum! Nemiscat si cu matele maronii pe afara,fratele reusi sa articuleze: -Fugi... Apoi matura ii lua pe amandoi si micul Gandacel mai apuca sa vada o fata ingrijorata si putin scarbita privind concentrata,cu trasaturi dragute si cu picioare uriase,negre si pline de praf:Fata Prafuita... Apoi praful il inghiti. In pivnita,era ora de varf.Randuri cu sclipiri rosiatice momentane se imbulzeau printre tevi.Din gramada se mai auzea cate o voce chitaitoare enervata: -Ba,tu nu vezi ca e rosu?!Dobitoc! Deodata,usa se deschise si o lumina orbitoare invada pivnita.O silueta mai mare si mult mai inspaimantatoare decat se auzise despre Fata Prafuita isi facu aparitia si incepu sa se miste in jos catre ei cu o chestie care lumina.Gandacii fugeau care pe unde apuca,strigand unii la altii. Dar in drumul proaspat eliberat ramasese unul.Era un gandacel destul de tanar,pe care toti il credeau cam prostut. -Hei,tu,ce faci?Ai de gand sa te sinucizi? Gandacelul ignora strigatul disperat al seamanului sau.Fiinta se apropia.Mai avea cativa pasi.Gandacelul reusi sa sopteasca,cu ochii plini de lacrimi revelatoare:"Iata-L...pe Domnul,Dumnezeul meu..." Si fu calcat. -Va urma...-

Iti dedic moartea

Noaptea ma-nconjoara,in trup si in gand, Iar necunoscutul ma gaseste plangand, Cu lacrimi reci,de smoala curata; As vrea sa fiu si eu ca noaptea intunecata... Umbra unui vis ascuns danseaza pe perete, Cu bratele ei invaluie sufletu-mi plin de sete. Un an trece ca o clipa,ca un cant Si ma asteapta nerabdator sfantul pamant. O zi e o capcana,iar demonii ei vin Ma inconjoara,ma ating,ma-nteapa cu venin. Teama de acelasi imi e zeu, Dar zeul eu sunt eu. Astept ca lumea sa-mi deplanga furtuna de chin, Fulgere sa despice cerul mult prea senin! Este ura o fiinta sau doar o idee rea? Orice-ar fi,conduce cu succes inima mea, Si prin vene-mi curge,stingand lumea din iris, Ofilind petala,furand cate un vis... Tu...esti un semn bizar,chipul tau e un cosmar; Suspin si ma trezesc,si vad ca e real. De ce nu dispari? De ce ma seci de speranta,ma strici,ma separi? O lumina mai clipeste printre frunzele de plop, Ca o stea intr-un cer pe care n-are loc... O reneaga,ca pe-un vierme si ii fura din putere, O priveste,o striveste,o transforma-n pulbere. Unde esti,nu te pot vedea...De ce ma omori? NU ESTI,cu rasuflarea ta sa ma-nfiori, Cu buzele tale uscate sa-mi sorbi din viata, Sa ma joc cu pleata ta plina de matreata...(wtf?!:))) La tine am vazut numai durerea, Tu esti o floare neagra,moarta,ce mi-a adus placerea. As fi eu buruiana care te-a secat, U mbra ce te-a condamnat... Cu mila pasesc prin ploaie peste tine. Si mi-e rusine;chiar ma doare. Dar te calc.Ramai cu bine...

Arsa

Zambind in cioburi ma adun Din oala grea,arsa pe fund, Iubindu-mi iar gandul bolnav. Pe unde-am fost?Cine m-a dus? De ce plictisul n-a apus? Si de ce curge iar din mine Acelasi negru-n viniline? Iau sorti si-mi zugravesc pe fata O antica,alba prefata La lasismul universal, Modern,dar antiliberal... Trec pomii soptind catre soare, Si toti se arunca in mare. Raman doar eu pe foaia stearsa, Cu fruntea grea si trasa, Arsa.

Cuvinte

A mele rebele cuvinte vor la tine; Se-nchina,se roaga,si fug. Se cred colorate,gingase,sublime, Demne de-al tau fin auz. Incerc sa le prind;sunt asa de naive... Atatea povesti ele spun! Dar cu fiecare o parte din mine Isi pierde secretul nebun. Asa ca le-agat pe sarma de rufe, Le-mpart,le adun,le triez, Si le poruncesc un cantec sa sufle Pe care cu tine-l rimez. Se-ntrec propozitii pe drumul lor tainic, In suflet ca sa le primesti; Se-ntorc printre pagini,in ritm trohaic, Si-ti murmura ode ingeresti...

eu as vrea...

Eu as vrea,pasarea mea, Sa zbor pe aripa ta, Sa ma porti prin cer,departe, Unde-i lumea intr-o carte. Sa-ti anin penele fine Sa plutesc si eu,ca tine, Printre vise,printre nori, In vesnicie,pana-n zori...

Be friend with the glorious end of the time...

Trece timpul peste mine ca privirea ta peste dragostea mea,dar batranetea sta pe loc incremenita in genul supraaltern al tineretii.Trecem toti ca paralelele prin vid,tragand de capatul unui fermoar sclipitor ca sa ne pliem amintirile si sa deschidem noi viitoruri.Si prezentul,infinit si nemuritor,si ne priveste inotand in stomacul sau mereu activ,creeand infinite permutari printre furnicile Terrei. Peste mine trece un val de culoare si se agata de gatul meu,se incolaceste si ramane cravata,langa,pe si cu mine pe veci;experienta.E lovita,atacata non-stop,dar ramane tot verde-frunza,alergand vioaie de la piept la fata si lipindumi-se de frunte ca sa se apere.Apoi se prind de mine alte si alte cravate,pana cand ecranul imaginii mele materiale se crapa.Devin toate grI;prin crapatura se scurge lumina si culoarea,impreuna cu privirea mea,dar ea se intoarce la mine si-mi aduce necunoscutul,aroma spectatorului,cel ce sta dincolo,si constiinta ma inspaimanta.Apoi ea priveste din nou in jur si totul se recoloreaza in vartejuri si panze,reparand televizorul si inchizandu-ma din nou in realitatea mea mica,limitata.Si...wir warten. Cu pantaloni de piele ma priveste dintr-un ochi de amintire Lestat.Dupa usa cu geamuri sta Andy,dulce si superb si de-acum inaccesibil.Undeva in spatele meu nu mai contenesti sa-mi soptesti tu.Si stam toti privind un mar. Unii privesc cu pofta,altii cu amuzament,iar altii cu interes,dar nimeni nu intinde mana,de teama ca va da de mana celuilat.Iar marul,in dimensiunea lui muritoare,se usca si dispare,iar noi ramanem pe calea noastra radianta,benzile de produse care se duc separat tot mai departe...mai departe de adevar si iubire,mai departe de ceilalti...catre groapa de incinerare. Dar eu vreau sa ma parasutez jos de pe banda rulanta si sa pic unde m-o duce inculoarea basului...

It's no good

Ziua eliberarii a venit in sfarsit.Si acum pot plange in pace... Iti multumesc.Numai tu puteai sa-mi aduci fericirea si speranta dupa atata mizerie.In sfarsit ai rasarit,printre lacrimile domnului Cristos,soare luminos si frumos,si mi-ai incalzit sperantele in arome de zmeura si musetel.Chiar si gheata,prefacuta lume a transparentei si politeturilor reci,chiar si ea,a fugit si a fost calcata in picioare pana s-a decis,murdara si plangatoare,sa se dea la o parte ca sa ne arate adevarul pe care stam.Adevarul,paradisul,care ne viseaza puerili si nechibzuiti,jucausi,curiosi si afectuosi,zambind intunericului si omorand impreuna singuratatea cu un chicot.Da,am invatat...m-ai invatat...ca nimeni nu e perfect...pana cand nu te indragostesti.Ca viata e dura cand n-o primesti,si bate disperata la geamul tau defect.Asa e.Si cei care au atins pentru o secunda fericirea au scris-o si au spus-o si au imortalizat-o in toate pozitiile posibile.Dar centrul fotografiei are mereu ceva comun:suflet.Pune suflet.El nu piere si nu se termina.De aceea placerea pe care ne-o da el e mult mai inalta decat cea a trupului. In tine ma vad nemuritoare ca intr-o oglinda atemporala.Si stralucirea ta fina,sticloasa si clara,e secretul.Cunoastere si iubire.Una fara de alta,ele sunt condamnare la moarte.Fara frica:)Laura Stoica asa zice,"fara teama si fara false biruinti,fara ura;norocul e cu cei cuminti."Cu minti?Nu.Nu nevinovati,nu inocenti.Doar visatori si intesati cu speranta,croiti din frumusete,imbibati cu curaj si curiozitate(oare de ce incep aceste adjective la fel?).Impletiti din iubire.Cuminti si ucisi de slabiciunea celor "mari",pe care ii admira atat,dar al caror suflet ajung sa renunte sa-l mai caute.Trist.Deprimant.Condamnabil.Inteleg acum de ce domnul asta despre care vorbeste Biblia ne-a osandit.Am plecat la drum urmarind scopul,dar fara a sti sa vedem soseaua.Si ne-am izbit de parapeti.Si inca ne mai izbim.Cu tot mai multa furie.

Cugetare...

Noi...noi oamenii,sufletul nostru...e precum curentul electric:o energie care exista in deplinatatea caracteristicilor ei doar atunci cand e izolata,indepartata de lume.Atunci cand invelisul ei se uzeaza si se rupe,energia dispare in vid.Se dizolva printre particulele din jur,se contopeste,se uneste cu Totul si inceteaza sa mai existe ca forma individuala...inceteaza sa-si mai afirme existenta,faptul ca e diferita,ceea ce o defineste in raport cu Restul. Cu cat mai bine ne ascundem sufletul in trup,il indesam printre organe,cu atat mai bine ne afirmam ca Oameni,caci noua ne place materia,desi traindu-ne viata fizica cautam tot mai disperati spiritul...

Nicio lumina la orizont

Trec prin viata ca cersetorul pe langa mall.Prea multa frumusete,pre mult lux ma ispiteste de prin vitrine si stiu ca nu-l pot avea,ca nu va fi niciodata al meu,caci el apartine unei lumi diferite,o lume care e atat de frumoasa si de interesanta incat m-a exclus complet.Melancolia ma stoarce incet si simt ca de cateva zile tot mor in loc sa traiesc.O chii tai ma dor si ma zbat sa nu ma sufoc in bratele parazitice ale tristetii. Am prieteni,in sfarsit.Nu mai sunt respinsa ca acum 3000 de ani,cand iubirea nefolosita mucegaia in jurul meu ca un camp toxic...Nu.Acum sunt inconjurata de oameni care pretind ca ma iubesc si ma simt mai singura ca niciodata.

Vreau acasa

Mi-e dor de mine.Nu ma mai gasesc,mi-am uitat chiar si chipul.Incerc sa-l revad in reflectii,dar nu revine.Mereu vad pe altcineva a carei fata nu o recunosc.Uneori nu mai vad pe nimeni.Dar nu ma sperii,caci nu mai stiu cine sunt.As putea fi un vampir ce suge sangele tau cu fiecare zi,lasandu-te tot mai subtire.Sau poate ca sunt o fantoma,un suflet ratacit,condamnat sa hoinareasca etern,fara a intelege vreodata ce i se intampla.Uneori mi se pare ca m-am nascut in pamant,sub un mormant;totusi traiesc,ca si cum cineva a facut o greseala si mi-a scris sa-mi traiesc moartea si sa mor cand voi incepe sa traiesc...

love shit

Un trandafir cu petalele fine,sangerii,atat de frumos...Te imbata cu parfumul inocent si te atrage in capcana lui...pana cand zaresti rand pe rand tepii tulpinii sale puternice.Dar ii lasi sa te atinga,caci vrei sa detii frumusetea lui. Si apoi il rupi si il pui in apa,daruind toata firea sa de luptator frumos casei tale.Si,invins,se ofilesteiar tu ramai cu spinii sai infipti adanc in inima ta.In fiecare din ei se afla o parte din parfumul gingasei plante,invaluindu-te.Tu nu simti suferinta si moartea trandafirului;il porti in tine si devii o parte din el cum a devenit el o parte din tine.Cu fiecare clipa,devine esenta ta,pana cand,intr-o zi,vezi ca toti vor sa te atinga,sa te rupa si sa fure mireasma ta ca niste idioti rataciti pe drumul catre frumusete. Sa te sacrifice.

Zdranganeli

Viata mi-a aruncat o chitara veche in brate.Cant la ea o melodie ce plange pe umarul tau...apoi o apuc de gat si o sugrum pana nu mai respira.O trantesc de pereti pana ce scoate un sunet vesel.Pana te canta pe tine.